Alunişu în istoria şi geografia locală

ALUNIŞU în geografia şi istoria zonală

(Pentru fiii satului şi iubitorii de istoria neamului)

Aşa cum rezultă şi din titlul acestei scurte“monografii”  se doreşte o prezentare a aşezării satului Alunişu în geografia şi istoria zonală.

Datele prezentate au ca sursă de documentare prima monografie a satului Alunişu intitulată “ ALUNIŞU- SATUL DE SUB HORAIŢA VLĂDESEI”, autor – cunoscutul profesor istoric Nicolae Şteiu, Editura Tradiţii Clujene 2013, precum şi lucrarea profesorilor istorici Cristian Claudiu Filip şi Horea Dorin Matiş, intitulată “ HUEDINUL ~ O LOCALITATE PE DRUMUL SPRE EUROPA – aspecte monografice, editura Grinta 2006.

Cu permisiunea acestora selectăm unele date importante din trecutul istoric al satului Alunişu.

Satul Alunişu este situat în Transilvania, inima Ardealului românesc, plin de istorie, în hotar cu Napoca, Potaissa si Porolissum milenare, cu cetăţile renumite de la Bologa si Almaşu. Satul Alunişu, aparţinător comunei Sâncraiu, se află în partea vestică a judeţului Cluj, intr-o regiune de contact cu zona montană, la 59 km faţă de reşedinţa judeteană Cluj- Napoca şi la 9 km de oraşul Huedin (situat pe magistrala feroviară şi rutieră Bucureşti-ClujNapoca-Oradea), pe următoarele coordonate: 46 grade, 49 minute,51 secunde şi 22 grade, 56 minute, 34 secunde.

Geografic este situat in depresiunea Huedin, sub culmile ce coboară în trepte ale Horaiţei, din masivul Vlădeasa, pe DJ 103 Sâncraiu-Alunişu, cu acces la obiective turistice, de recreere şi istorice din apropiere: zona Pădurii Horaiţa, cu copaci din tei, pâlcuri de aluni şi două lacuri naturale, masivul Vlădeasa, complexul turistic Beliş-Fântânele, cascada Vălul Miresei de la Rachiţele, zona turistică Padiş- Ponor, puţin mai departe, băile termale de la Felix, Oradea; ceăţile Bologa şi Almaşu, casa memorială “Octavian Goga de la Ciucea, crucea lui Avram Iancu de la Mărişel -Fântânele.

Astăzi, prin grija unor fii ai satului, centrul satului este dominat de Biserica Ortodoxă, o Troiţă şi bustul lui Avram Iancu.

Alunişu, pe vremuri era o pădure,  un desiş de aluni. De la acest toponim şi-a luat numele satul nostru.

Casele stau înşirate, de o parte şi alta a uliţei principale, precum şi pe uliţe laterale, în următoarele grupe: La Răstignire, Torpaie, Uliţa (Sorosu) Nadbii, Uliţa (Sorosu) Popii,Goarda, Uliţa Mică (Kiss ucza), Bolfeşti, Capu Satului. Relieful satului este deluros. Rama cristalină a Apusenilor este reprezentată de înălţimile: Vârful lui Bogdan–1151m, Horaiţa–1078m, Dealul Dulului–917m, Caprifoiu–838m, şi dealuri mai joase, cum sunt Făget (Ciunebic), Dioaiba, Hidiodal, Ordomanis, Capona.

O curiozitate o constituie Hiiturile, din care bucăţi mari de piatră s-au desprins şi prăvălit peste sat . În pădurile dese, dar şi-n pâlcurile de pădure cresc fagi, stejari, tei, frasini, plopi, aluni, paducei, macieşi…,iar pe păşuni şi fânaţe intâlnim păişu,firişor,tremurătoare,floareacucului,piciorul cocoşului, brânduşe, bulbuci, ghiocei, viorele, albăstrele, trifoi alb şi roşu,macul roşu, ştir, susai, traista ciobanului, rostopasca, sunătoare, trei fraţi pătaţi, sânziene, etc.

În păduri vieţuiesc lupul, vulpea, mistreţul, râsul, iepurele, veveriţa, nevăstuica, ariciul,etc.Se întâlnesc speciile de păsări, ca:ciocârlia, mierla, graurul, piţigoiul, coţofana ,gaiţa, buha, uliul, cioara, vrabia, graurul, fazanul, etc.,precum păsările migratoare: berze(cocostârci),rândunici,raţe.

Dintre speciille de batracieni şi reptile se întâlnesc:broasca, şopârla de câmp, şopârla de alun, şarpele de casă, şarpele de câmp, vipera, etc. Trăiesc şi diferite specii de insecte : rădaşca, cărăbuşul, cosaşul, coropisniţa, etc.

Ţarina satului este divizată şi poartă denumiri în funcţie de loc,aspect,culoare,forma de relief şi uneori după numele proprietarului: VârfuHoraiţii, Piatra Lucie, Piatra Ghilii, Casa Dracului, Hiituri, Dealul Dulu, Zapode, Serefii, Şesurele, Intre Păraie, Vârful Banii, Calea Ţigăncii, Distou, Sălas, Pădurea Niţii, Noadvei, Sehedi, Vapa, Părăul Românului, Renghet, Tog, Nadba, Rocoteaba,La Pod, Chisbirt, Molorât, Râtul Morii, Groapa lui Broudi, Nadba,După Garduri, DupăOgrezi, Zanda, Peste Zanda, Torpaie, etc.

Relieful este brăzdat de câteva pâraie:Păraul Românului, Tog, Rocoteaba, Molorât, Zanda, Surduc, Nadba.Se găsesc două ape stătătoare:Tău Mare şi Tăul Mic, dar şi multe izvoare:SubSerefii, Sub Zapode, Surduc, Boudicut , Fântâna Rece, Fântâna Moşului, Fântâna Dolii, etc.

Oamenii locului s-au obişnuit cu atmosfera premontană, încât,de câte ori se găsesc departe de sat îi simt lipsa şi nu pot să nu se gândească la împărăţia verde a câmpului şi a pădurii cele-a ocrotit viaţa, la apele limpezi ale Părăului Românului, dar şi la grădinile pline cu pomi fructiferi.

În sat au ajuns să trăiască români şi unguri, cu aceleaşi preocupări,dar cu credinţe religioase, limbă, obiceiuri şi port specific, însă şi cu multe întrepătrunderi.

Cu peste un mileniu şi jumătate în urmă strămoşii alunişenilor de azi au avut o altă vatră a satului, laRemetea (Rimetea), în triunghiul format de Măgura Morlăcii–Brăişoru şi drumulnaţional, despre care studiile de istorie scriu “sat azi dispărut”.

Vechimea aşezării de la Remetea s-a pierdut în negura vremii, fiind aproximativ din aceeaşi perioadă cu cele din epoca neolitică de la Huedin-Cetatea Veche, Călata şi Bologa. Aici, la Remetea, s-a descoperit un fier de plug din epoca dacică, dar nu s-au întreprins săpături arheologice pentru adâncirea cercetării. Un octogenar care a lucrat la cariera Morlaca ne-a relatatcă ştie locul unde se afla biserica, şi unde a văzut resturile fundaţiei,nu departe de cotitura Crişului Repede, iar cimitirul satului dincolo de actuala şosea, la drumul ce duce spre Hodiş, spre stânga, unde s-a dat de schelete.

Datorită poziţiei strategice de unde se puteau controla intrările în munţii Apuseni dar şi în PodişulTransilvaniei,la nord de Huedin-Bolic,pe dealul numit “Cetatea de pamant”a fost ridicată cea mai mare fortificaţie din zonă, datând din perioada hallstattiana(1200/1150-450/400i.Chr).Alte aşezări dacice in preajma Huedinului au mai existat la Aghireşu, Domoşu si Izvorul Crişului.

Teritoriul de la răsărit de Munţii Vlădeasa, cu aşezările Bologa, Remetea, Zamul Bihorului, Sâncraiu, Calata, Huedin şi altele, a fost locuit în continuare şi-n perioadele următoare,respectiv epoca bronzului şi a fierului, iar din anul 106 a facut parte din provincia Dacia Romana, ce-şi avea graniţele la vest de Resculum (Bologa de azi).Multe urme arheologice din perioada stapânirii romane (anii106-274) s-au descoperit în zonă, cele mai multe la Bologa, unde romanii au construit un castru roman, dar urme ale unor aşezări civile există şi la Zam-Sancraiu, Horlacea, Valeni, Izvorul Crişului şi mai departe, între Cluj-Napoca-Porolissum-AlburnusMaior. La Bologa, pentru a bloca eventualele infiltrări ale unor seminţii barbare ce puteau înainta pe valea Crişului Repede, romanii au amenajat o cazarmă (un castru), în care au adus unităţi militare, aşa cum rezultă din inscripţiile descoperite.

      În hotarul Zamului, la locul numit Vermş, in anul 1964, în timpul unor lucrări agricole a fost descoperită o stelă funerară, pe basorelieful căreia sunt redaţi doi provinciali.

În Horlacea s-a dat de un fragment de stelă funerară pe care se pot descifra cuvintele “AURELIUS VER”(O) şi “SORORIS DOLENTIS”, ceea ce inseamnă că sora îndurerată i-a ridicat această piatră de mormânt lui Aurelius Vero.

Tot urme ale unor locuiri romane în zonă sunt reliefuri funerare încastrate în peretele bisericii reformate din Văleni. Alte reliefuri funerare se află la bisericile reformate din Şaula şi Mănăstireni.

De remarcat că, în toate localităţile din jurul Huedinului cu populaţie actualmente majoritar sau total maghiară (Şaula, Izvoru Crişului, Sâncraiu, Horlacea, Văleni, Viştea, etc), prin diverse descoperiri este atestat un fond dacic, roman sau daco-roman.

După retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia (anii 271-274), peste acest teritoriu au trecut numeroase popoare migratoare, dar localnicii, adică daco-romanii, au continuat să vieţuiască aici. Vremurile fiind tulburi nu ne-au lăsat urme scrise.

În secolele XI-XIII Transilvania, din care faceau parte şi stramoşii alunişenilor era parte integrantă a pământului românesc. Când au venit primii unguri la sfârşitul secolului al X-lea, şi românii din zona Huedinului conduşi de voievodul Gelu s-au opus,dar au fost înfrânţi de oastea lui Tuhutum. A fost un prim contact între populaţia românească şi unguri. La sfârşitul secolului al XI-lea, Anonymus în lucrarea Gesta Hungarorum…ne relatează cum…în secolele al X-lea şi-n cele următoare, ungurii care se aşezaseră in Câmpia Panoniei, au inceput să se extindă spre răsărit, unde exista “Terra Ultrasilvana”, adică pământul de peste păduri, pentru cei din afara ei. Dar Transilvania este inima spaţiului Carpato-Dunăreano-Pontic, vatra românismului.

Tradiţia orală, precum şi anumite însemnări din secolele XVIII-XIX, dar şi cele 40 de parcele de pământ pe care le au la Remetea ţăranii pronunţând Rimetea, iar haltei din apropiere îi ziceau halta Rimetea, azi halta Brăişoru), între Morlaca, Brăişoru şi drumul naţional, ne dovedesc faptul că prima vatră a satului se găsea acolo.(Pădurea de la Părăul Broaştei,în dreapta drumului naţional Huedin-Oradea-aparţinând remeţenilor/alunişenilor, astăzi este preluată şi administrată de către Primăria Sâncraiu, ca de altfel şi Pădurea de la Pleşe şi Păşunea de la Dealul Botii).

Tot prin tradiţia orală aflăm că nu cu mult timp înaintea invaziei tătaro-mongolă din 1241-1242, o solie a acestora anunţa localnicii aflaţi pe traseu anticipând necazurile şi ororile la care urmau să fie supuşi, în schimbul donaţiilor pe care le-au făcut în alimente, grâne, furaje, vite, etc. Atunci s-au refugiat primii locuitori ai Remetei pe locul actual al Alunisului şi au pus bazele noului sat.

Din cauza marii invazii tătaro-mongolă, care a afectat întreaga zonă, când masa mare de locuitori a fost măcelărită, cei care au putut fugi s-au refugiat sub abruptul Horaiţei, între aluni, unde au pus bazele unei noi vetre de sat. Aici au defrişat şi lăzuit terenul, aici şi-au statornicitun anumit mod de viaţă, cu ocupaţii, obiceiuri, tradiţii transmise la urmaşi, cu sărbatori religioase,botezuri, nunţi şi înmormântări după datina străbună.

Noua vatră au numit-o Alunisu, in ungureşte Mogyoro kereke- denumire derivată dintr-un apelativ (aluna rotundă, dîmbul cu alune) şi nu Magyarokereke denumirea actuală.

Anul 1288 se constituie în prima atestare documentară a satului ALUNIŞU = LACUS QUIVOCATURMOGRREUU= potrivit autorilor Cristian Claudiu FILIP şi Horea Dorin MATIŞ- profesori istorici, în monografia “Huedinul o localitate pe drumul spre Europa”, ed.2006. Alunişul se regaseşte printre cele mai îndepărtate atestări documentare alături de localitaţile atestate arheologic, Călata, Văleni, Şaula, Dretea.

Satul de aici este menţionat în documentele medievale începand din anul 1437. În perioada secolelor XI-XII Huedinul facea parte din voievodatul lui Geula cel Tânăr. Cei mai timpurii voievozi în această zonă sunt atestaţi începând cu secolul al XIII-lea, laCălata=voievodul Nicola, urmat de “Ilie voievod de Călata”, Alunişul figurând în “Ţara (Districtul) de Călata condusă de acesta, “Mihai voievod român de Călata”, continuând în secolul al XIV-lea cu cei de la Hodiş, Nădăşel-Vasile voievodul românilor/WayvodaOlachorum, apoi la Nadăş şi Aluniş - voievodul roman Bârlea/Olahvajda, Huedin, Morlaca, Bica, Oarţa, apoi voievodul Pui Petru de Morlaca.Alunişul este legat de Cetatea Bologa care posedă un domeniu ce cuprindea 18 sate.Un episod important din trecutul cetăţii este legat de stăpânirea acesteia şi a domeniului din jur (târgul Huedin şi alte 18 sate) de catre Mircea cel Batrân ( 1386-1418), domnitorul Tării Româneşti.

Istoricul CORIOLAN SUCIU, în Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, vol.IA-N, ed.1967,1968 , referindu-se la intervalul anilor 1075-1350, precizează că nobilimea maghiară, în evul mediu, dar mai ales sec.XIX şi primele decenii ale sec.XX, a dat denumiri ungureşti localitatilor din Transilvania prin traduceri şi chiar schimbări ale numelor originare ale localităţilor.Redăm câteva din denumirile traduse sau schimbate de-a lungul vremii a satului ALUNISU: MUIERAU,u.MAGYAROKEREKE: anul 1437 = poss. Monyorokerek; anul 1440 = poss. Monyorokerek şi Monyorothelke; anul 1523= Moghyorokereke (CsanyiV.384); anul 1666 =Magiorokereke; anul  1850 = Magyarokereke si Majero; anul 1854 = Magyar kereke si Maierău (Bul. 91).Astfel de denumiri traduse sau schimbate au suferit şi alte localităţi din zonă :Sâncraiu (Sacerdos de villa Sencral, Zamszentkiraly, Kalota SzintKraj, Zam-Sin-Craiu); Brăişor (Molosig, Moloszig, Malomszeg), Domoşu (villa Damus, Domos, Damos, Damus, Kalotadamos); Horlacea (poss.RegalisJakotelkealionomineHorthlaka,Horlacel); Călata (Călata Mare, villa Kalatha,Nagykalota); Huedin (sacerdos villa Hunad, Hunyad, Hoeghin, Banffi Hunyad).

În secolul al XIV-lea în comitatul Cluj era un singur district romanesc şi acela era cel de la Călata.În zonă, pe versantul Nordic al Munţilor Apuseni au fost identificate două voievodate mai importante.Unul dintre ele işi avea centrul la Călata, acestuia aparţinându-i şi satul Aluniş, alături de Brăişor, Ciucea, Huedin, Morlaca, Zam, etc.

Târg important era Huedinul şi în timpul lui Mihai Viteazul şi, ca urmare, domnul i-a reînoit dreptul de percepere a vămii. La Huedin se percepea tricesima (“den 30 de bani”) după cum reiese din “ Catastihul Tărȃi Ardealului despre judeţe şi vamele şi ocnele ”.

Huedinul şi localităţile din zonă au reprezentat un rol important în lupta şi rezistenţa a românilor- organizaţi după sistemul roman în legiuni, cohorte, centurii si decurii- în faţa incercărilor de pătrundere a armatelor ungare în munţi şi cucerirea “ Cetaţii Munţilor Apuseni ”, în tentativa acestora de anexare a Transilvaniei la Ungaria, în timpul evenimentelor din1848-1849. Ciocniri au avut loc la Huedin şi Zamîn 3-5 decembrie1848. Au existat mai multe încercăr inereuşite de pătrundere a trupelor ungureşti în munţi, la începutul lunii ianuarie 1849 fiind atacat satul Rȃu Călatei (azi Călata).În aceste lupte s-au mobilizat şi românii din satele Morlaca, Brăişoru ,Călata, Călăţele, Alunişu, Mărgău şi altele,prezentându-se în taberele (“loagărele”) de la Bălceşti, Călăţele ori Mărişel, mai ales participarea la luptele de la Fântânele. Deplasându-se în persoana de mai multe ori în zonă, Avram Iancu a poposit o noapte la Alunişu.

Din punct de vedere administrativ amintim câteva perioade şi detalii mai semnificative.Imediat dupa înăbuşirea revoluţiei paşoptiste în vara anului1849, comitatele ş iscaunele, ca unităţi politico-administrative ale Transilvaniei,au fost înlocuite, începând din anul 1850, cu cinci districte militare, având sediile la Cluj, Alba Iulia, Sibiu, Reteag şi Odorhei, la care se adăugau cele două regimente grănicereşti româneşti de la Făgăraş şi Năsăud. Huedinul era organizat ca centru de cerc şi cuprindea 30 de localităţi, din care facea parte şi Alunişu.Din anul 1857 exista o altă împărţire politico-administrativă a Transilvaniei, cu nouă municipii, şi anume: Cluj, Dej, Alba Iulia, Deva, Sibiu, Făgăraş, Odorheiu Secuesc, Reghin şi Năsăud. Huedinul, unul din cele şase cercuri ale Municipiului Cluj (Clujul ca oraş regal liber) era format din 56 de localităţi, din care facea parte şi Alunişu.Începând cu anul 1876 Huedinul este organizat ca plasă,în cadrul comitatului Cluj, din care face parte şi Alunişu alături de alte 46 localităţi.După realizarea Marii Uniri, odată cu instalarea administraţiei româneşti în judetul Cluj, la data de 24 decembrie1918, Huedinul devine oraş şi centru de plasă cu 57 de sate.Ţn perioada 1938-1940 Huedinul a făcut parte din Ţinutul Someş.După ce dările teritoriale din 30 august1940 cea mai mare parte a localitaţilor dependente de Huedin nu auintrat în teritoriul cedat. Alunişul a avut altă soartă, fiind plasat în teritoriul cedat al Ungariei, noua frontieră mergând pe aliniamentul urmator: Muntele Rece-Gura Raştii-Dângău-Manastireni-Bica-Cantonul Calata-Horaita-Varfut-Bogdaneasa şi Bănisor-Piciorul Porcului,urca pe Huluba spre Dealul Rotundu şi apoi pe Dealul Caprii spre Trei Hotare.

După eliberarea Huedinului în 12 octombrie 1944, acesta a intrat sub ocupaţia militară sovietică pană la 9 martie 1945, când toată Transilvania a revenit sub administraţie românească.

Prin reforma administrativă din anul 1950, Alunişul făcea parte din raionul Huedin, comuna Sâncraiu, alaturi de satele Sâncraiu, Brăişor, Domoş şi Horlacea. Astăzi este sat aparţinător comunei Sâncraiu, jud. Cluj.

La Alunişu, de câte ori sătenii au avut de înfruntat capriciile vremii au căutat şi găsit un reazăm în credinţa faţă de Cel de Sus şi-n părinţii lor spirituali care le-au oferit mângăiere. Azi se practică şi sunt caracteristice în sat două culte, celortodox al românilor şi cel reformat de tip calvin al ungurilor.Începuturile bisericilor se află în tainice izvoare, având doar mărturii indirecte. Primul loc de închinăciune, de mulţumire aduse Celui de Sus pentru viaţa şi toate darurile sale, este legat de istoria începuturilor satului. O primă biserică au avut sătenii la Remetea (Rimetea), cu resturi ale fundaţiei de piatră ce se mai arată şi în zilele noastre, nu departe de locul unde coteşte Crişul Repede spre Măgura, iar peste DN s-a dat de oseminte din cimitir.

După marea invazie tătaro-mongolă, retragerea locuitorilor Remetei din faţa acestora şi aşezarea în locaţia actuală s-a ridicat primul lacaş de rugă deasupra satului, pe drumul spre Săcuieu (astazi cu acces din sat pe Uliţa Popii). Astfel s-a construit prima biserică, tot din lemn, pe fundaţie de piatră.De-a lungul anilor a fost renovată, largită, reacoperită de multe ori, cu urme ale fundaţiei bisericii şi casei parohiale vizibile şi azi.În anul 1884, biserica a fost strămutată şi modificată devenind noua biserică pentru credincioşii români din Alunişu. În aceste biserici, s-a practicat secole de-a rândul cultul creştin ortodox (până în anul 1760), apoi cel Greco-Catolic şi din nou Ortodox dupa anul 1948. Biserica Ortodoxă din Alunişu a avut, pentru o bună vreme, rangul de Parohie.

Prin anul 1850, din cei 353 locuitori recenzaţi de către autorităţi, în Alunişu, 175 erau greco-catolici, 3 romano-catolici, 174 reformati de rit calvin şi 1 evanghelist. La nouazeci de ani mai tarziu, mai precis în anul 1941, în timpul ocupaţiei horthyste figurau 453 greco-catolici, 9 romano-catolici, 294 reformati si 1 baptist.

Postarea pe internet a acestor date se doreşte a trezi dorinţa fiilor satului Alunişu de a-şi cunoaşte trecutul strămoşesc, de a se întoarce, măcar temporar, pe uliţele satului şi în mijlocul celor care mai formează o continuitate, precum şi a lecturării celor două lucrări documentare.

Dacă nu cunoşti trecutul satului tău, nu te poţi numi fiu al satului, indiferent de etnie, religie şi nivel intelectual.

 

Cu deosebit respect,

Ioan V. Cobârzan